1. IMPORTANȚA CULTURII ZMEURULUI

      Zmeurul este un semiarbust valoros şi tot mai căutat de producătorii agricoli, deoarece asigură producţii timpurii şi de calitate, care se valorifică bine pe pieţele marilor oraşe. Deşi zmeurul creşte şi fructifică bine în flora spontană, cel cultivat îşi maturează mai devreme fructele şi are calitate mai bună.

     Cea mai mare cantitate de zmeură din țara noastră provine din flora spontană, însă cantitatea cerută atât pe piața internă cât și la export nu poate fi satisfăcută decât prin cultivarea unor suprafețe mari cu această specie.

      Zmeurul este o plantă cu vigoare redusă, foarte productivă care poate fi cultivată atât în plantații comerciale cât și în grădinile populației. Este o plantă de zonă mai nordică și de altitudini mai mari. În zona de munte crește sălbatic, pe suprafețe relativ întinse, formând așa numitele zmeurișuri de munte.

      Frunzele şi tulpinile de zmeur se folosesc în scopuri medicinale pentru ceaiuri în combaterea diareei, dizenteriei, anginei şi amigdalitei. În afară de consumul în stare proaspătă, zmeura se poate păstra prin congelare sau se foloseşte pentru industrializare, la prepararea: sucului, siropului, dulceţei, gemului, marmeladei, rachiului, lichiorului etc.

     Sucul şi siropul de zmeură sunt băuturi răcoritoare foarte apreciate şi solicitate în timpul căldurilor mari din vară. Compoziţia fructelor de zmeur este complexă, având: 12,6-17,7% substanţă uscată totală, 4,5-10,6% zaharuri, 1,1-3,03% acizi organici (citric, malic, salicilic), 0,45-2,8% pectine, 3,3% celuloză, vitamina C 19,3 mg%, provitamina A, Vitamina B, Vitaminele D și P, substanțe tanante, colorante, săruri minerale.

     Importanţa acestei culturi sporeşte şi datorită faptului că zmeurul poate fi cultivat în condiţii variate de la câmpie până la altitudini foarte mari, unde majoritatea celorlalte specii pomicole nu mai pot da rezultate, precum şi pentru faptul că el poate valorifica terenuri cu totul neprielnice altor culturi.

     Zmeurul prezintă marele avantaj că intră foarte timpuriu pe rod (din anul doi de la plantare) şi dă producţii mari de 10-12 t/ha, ceea ce are ca rezultat recuperarea rapidă a cheltuielilor de înfiinţare. Această specie, având o mare capacitate de înmulţire prin drajoni, fixează bine solul şi se utilizează pentru împiedicarea eroziunii solurilor în perdelele şi benzile antierozionale.

     De asemenea, este de remarcat avantajul că zmeurul prin înflorirea târzie nu este afectat de gerurile târzii din primăvară, fiind în acelaşi timp şi o foarte bună specie meliferă. Deşi în unii ani gerurile mari din timpul iernii pot degera vârfurile tulpinilor, producţia nu este afectată în mod sensibil. Calitatea deosebită a zmeurei, ca rezultat al condiţiilor naturale specifice ţării noastre, are drept rezultat solicitări crescânde pe piaţa internaţională. Cum în prezent producţia cea mai mare de fructe se obţine din flora spontană, se impune ca o necesitate de prim ordin extinderea suprafeţelor de zmeur în plantaţiile comerciale exploatate pe baze moderne.

2. PARTICULARITĂȚI DE CREȘTERE ȘI FRUCTIFICARE LA ZMEUR

     Creșterea Zmeurul este un semiarbust (subarbust), la care partea superioară este reprezentată printr-un rizom (tulpina) din care pornesc rădăcini situate în sol la o adâncime de 10-80 cm. În fiecare an, din mugurii de pe rizom apar lăstari (drajoni) care devin tulpini roditoare. Drajonii trăiesc la început pe seama plantei mamă, iar după formarea rădăcinilor proprii devin independenți.

Partea aeriană

     Zmeurul formează mai multe tulpini cu o înălțime de 1-1,5 m, cu o durată de viață de 2 ani. Tulpinile sunt cilindrice, egale ca grosime, drepte, cu vârful arcuit, acoperite cu ghimpi (sarmenți), a căror lungime, grosime și mod de așezare reprezintă caracter de soi. Există și soiuri cu tulpini fără ghimpi (inerme). Lăstarii (creșterile laterale) în ambele cazuri nu prezintă ghimpi.

      Mugurii se formează la baza pețiolului frunzei, în număr de 1-3 din care unul este principal iar restul secundari. Din mugurele principal se formează un lăstar, iar din cei secundari iau naștere rozete de frunze.

      După felul mugurilor, aceștia pot fi: muguri vegetativi (așezați la baza tulpinii), micști (în zona de ramificație) și de rod (pe vârful tulpinii).

     Frunzele sunt păroase sau tomentoase, formate din 3-5-7 foliole, de culoare verde pe partea superioară și argintie pe cea inferioară. Pe un lăstar anual (drajon) se formează 40-50 frunze, într-un ritm mai rapid în prima jumătate a verii.

     Florile sunt grupate în inflorescențe (câte 3-15) sunt hermafrodite, autofertile și nectarifere. Florile apar în vârful lăstarilor formați din mugurii micști sau de rod, așezați câte unul la un nod, pe tulpinile anuale. Sepalele sunt triunghiulare, lungi, verzi și cu marginea albă. Petalele sunt albe cu vârfurile rotunjite.

      Înflorirea se produce la 50-60 de zile de la umflarea mugurelui de rod, începând din vârful lăstarului și coboară spre baza lăstarului, având o durată de 3-4 săptămâni.

     Fructul este o polidrupă, formată din mai multe drupeole așezate în jurul receptaculului sub formă de degetar. În momentul maturării și recoltării, acestea se desprind de receptacul, în locul lui rămânând un gol.

     Sămânța. În fiecare drupeolă se află câte o sămânță mică, cu înveliș seminal tare, dar subțire, ceea ce permite o germinare ușoară.

Fructificarea

     O plantă de zmeur trăiește 10-15 ani. O tulpină trăiește 2 ani. În primul an dintrun mugure vegetativ se formează un lăstar pe care apar și se diferențiază muguri de rod ce vor fructifica anul următor (tulpină de 1 an). În primăvara anului II, mugurii de rod pornesc în vegetație și fructifică (tulpina de 2 ani) după care se usucă.

      Zmeurul pornește în vegetație primăvara spre sfârșitul lunii martie. Spre deosebire de alte specii, zmeurul înflorește mai târziu, după jumătatea lunii mai în funcție de temperatură și precipitații. Datorită acestei însușiri biologice, zmeurul scapă de influența negativă a înghețurilor târzii de primăvară.

      În procesul polenizării, soiurile de zmeur sunt autofertile. S-a constatat însă că polenizarea cu polen străin contribuie la obținerea de producții mari și fructe uniforme. De aceea, este necesar ca într-o plantație soiurile să alterneze, în vederea asigurării unei polenizări încrucișate. Polenizarea se face cu ajutorul vântului, dar și cu albinele care vizitează preferențial florile de zmeur.

     Paralel cu creșterea lăstarilor, care durează până la jumătatea lunii iulie, are loc și creșterea fructelor care durează 30-35 de zile.

     Maturarea (coacerea) fructelor se eșalonează pe o perioadă de 25-30 zile, în funcție de soi.

      O particularitate importantă a zmeurului cultivat este numărul de recolte ce se obțin într-un an. Astfel, există soiuri de zmeur neremontante (cu o recoltă pe an, în iunieiulie) și soiuri de zmeur remontante (cu 2 recolte pe an: prima în iunie-iulie, iar a doua în 4 septembrie-octombrie; fructele din recolta a doua ajung la maturitate numai în zonele sudice și la altitudini mai mici).

3. CERINȚELE FAȚĂ DE FACTORII DE MEDIU

     Pentru a cunoaşte mai bine comportarea soiurilor de zmeur faţă de factorii naturali trebuie mai întâi de semnalat că speciile din flora spontană sunt plante provenite din zona nordică, cu climă rece şi temperat-rece. Ele au luat naştere şi s-au dezvoltat în condiţiile unei veri scurte şi răcoroase, a zilei lungi şi a unei lumini difuze (ca plante de pădure din etajul inferior).

     Soiurile nobile, moştenind caracterele plantelor spontane, prin luare în cultură sau adaptat la condiţiile noi oferite de om, fiind mult mai pretenţioase la factorii naturali decât părinţii lor.

      Soiurile de zmeur cresc în toate regiunile din ţara noastră, însă rodesc bine şi dau producţii mari numai în regiunile mai răcoroase, dar nu reci, unde temperaturile de iarnă nu sunt foarte scăzute, iar cele de vară prea ridicate.

      Temperatura. Zmeurul nu suportă temperaturi excesiv de scăzute în perioada de repaus și nici temperaturi extrem de ridicate în cursul lunilor iunie-iulie-august.

     Temperaturile scăzute din cursul toamnei împiedică lignificarea tulpinilor (mai ales vârful acestora) care pot degera și la temperaturi de -15°C.

     Lumina. Este destul de pretențios față de lumină, acest lucru fiind evidențiat de faptul că în flora spontană, zmeurul ocupă luminișurile și liziera pădurilor. În condiții de lumină suficientă, fructele sunt mai dulci, mai colorate și mai aromate. De aceea, în zonele montane și de deal se preferă expozițiile sudică, sud-vestică și estică, iar spre zonele de câmpie se vor alege expozițiile nordice sau nord-estice.

     Rândurile de zmeur vor fi orientate pe direcția N-S, sau cât mai apropiat de aceasta, iar pe terenurile în pantă, rândurile vor fi orientate pe curbele de nivel.

     Umiditatea. Zmeurul crește bine în regiunile cu 800-1000 mm precipitații anual. Importantă este și distribuirea corespunzătoare a acestora în perioada de vegetație. Zmeurul necesită multă apă în perioada iunie-august, care corespunde creșterii drajonilor concomitent cu maturarea fructelor. Dăunător este excesul de apă și mai ales când stagnează, deoarece rădăcinile zmeurului necesită mult oxigen. Umiditatea atmosferică ridicată din cursul lunilor iunie-iulie are efect pozitiv atât asupra cantității producției cât și asupra calității acesteia. În zona premontană și cea colinară, umiditatea relativă a atmosferei fiind mai mare, zmeurul găsește condiții mai favorabile decât în câmpie.

     Solul. Cel mai favorabil culturii zmeurului este solul nisipo-lutos, bogat în humus, cu capacitate bună de reținere a apei, bine aerisit, cu pH 5,5-6,5, cu subsol permeabil, bogat în azot și potasiu.

4. TEHNOLOGIA DE ÎNFIINȚARE A PLANTAȚIEI DE ZMEUR

     Înființarea plantațiilor de zmeur necesită o serie de lucrări în general comune speciilor pomicole, ca: alegerea terenului, pregătirea lui înainte de plantare, stabilirea distanțelor de plantare în funcție de sistemele de cultură, pichetarea terenului, alegerea soiurilor și plantarea propriu-zisă.

     Alegerea terenului pentru înființarea unei plantații de zmeur se face în funcție de cerințele acestuia față de factorii de mediu. Se va alege terenul adăpostit de vânturi, atât natural dacă este posibil, cât și artificial prin perdele de protecție sau la adăpostul unei păduri. Solul trebuie să îndeplinească în optimum condițiile specificate anterior, să fie bogat în substanțe hrănitoare, suficient de afânat, fără exces de apă, etc.

      Nu se recomandă cultura intercalată a zmeurului în livezile de pomi, deoarece drajonează puternic, invadează livada, fiind un mare concurent al pomilor pentru apă și substanțele hrănitoare. Cultura se face numai în plantații pure care să ocupe locurile de la marginea livezilor sau grădinilor, separate de celelalte culturi prin drumuri, șanțuri, alei, care să constituie obstacole în extinderea zmeurului pentru a nu invada culturile învecinate. Trebuie știut faptul că, odată înființată, cultura este foarte rapace, are o mare capacitate de drajonare și extindere laterală, fiind greu de menținut în limiteleinițial stabilite.

     Zmeurul se poate planta atât toamna, cât şi primăvara, însă numai după ce s-au luat toate măsurile ce garantează aplicarea unei tehnologii care să respecte nevoile acestei specii în cultură. Spre exemplu, în alegerea terenului potrivit trebuie să ne orientăm cu cel puţin un an înainte, ţinând cont atât de condiţiile climatice, cât şi de planta premergătoare. Abia apoi se trece la lucrarea propriu-zisă a solului.

     Pregătirea terenului pentru plantarea zmeurului:

     Analiza solului este necesară înainte de înfiinţarea plantaţiei. pH-ul optim este de 6,5 dar zmeurul se poate cultiva în condiţii bune şi la un pH între 6 şi 7. Dacă acesta nu este corespunzător, se poate face o corecţie prin aplicarea amendamentelor. Potasiul, fosforul şi magneziul se administrează concomitent cu pregătirea terenului înainte de plantare, iar îngrăşămintele cu azot se aplică la câteva săptămâni de la pornirea în vegetaţie.

      Gunoiul de grajd bine fermentat, în cantitate de 50-60 de tone/ha, se risipeşte pe toată suprafaţa sau 15-20 de tone pe rândurile unde urmează sa fie plantat zmeurul şi se încorporează în sol cu freza.

     Având în vedere durata mare de viaţă a unei plantaţii, de circa 12-15 ani, înainte de plantare este bine să se facă o arătură de desfundare, la 40-50 cm. Dacă, astfel, roca mamă (stratul nefertil) se aduce la suprafaţă se va face doar o arătură mai puţin adâncă.

     În funcţie de analiza solului, se poate interveni cu un aport de magneziu. În general, se asigură: P2O5 – 100-250 kg/ha; K2O – 200-300 kg/ha; MgO – 80-100 kg/ha. Aceste date sunt orientative, ştiind că o parte din solurile din România sunt bine aprovizionate cu potasiu.

     Planta premergătoare: cerealele păioase pot fi bune premergătoare pentru zmeur, mai ales dacă se face o erbicidare totală după recoltat şi răsărirea buruienilor. Alte premergătoare pot fi leguminoasele, care lasă terenul îmbogăţit în azot şi, în general, curat de buruieni. Legumele timpurii, care se recoltează în timpul verii, pot fi o altă soluţie.

     Se evită următoarele premergătoare: cartofii, roşiile, vinetele sau ardeii, din cauza riscului infecţiei cu Verticillium wilt (verticilioza), boală comună.

      Acolo unde există zmeur sau mur din flora spontană în preajma plantaţiei, acesta se va elimina prin mijloace mecanice sau prin erbicidare pe o rază de cel puţin o sută de metri.

     Înainte de plantare, solul se lucrează cu freza sau cu grapa cu discuri. Distanţa de plantare între rânduri variază în funcţie de vigoarea soiului, de puterea de drajonare, de fertilitatea solului şi de modul de conducere a plantaţiei. La soiurile viguroase, cu putere mare de drajonare, se lasă o distanţă mai mare. În general, aceasta este de 3-3,3 m, când se lucrează mecanizat cu tractor mare şi de 2,5-2,8 m, când se lucrează cu un motocultor. Între plante, pe rând, se lasă 0,4-0,8 m, în funcţie de capacitatea de drajonare.

     Înainte de plantare, se marchează rândurile cu o sfoară sau cu un marcator, pe o lungime de maxim o sută de metri, pentru a uşura recoltarea şi scoaterea lădiţelor în capătul rândurilor, la drumurile de acces.

     Se recomandă ca rădăcina plantelor să se umecteze timp de 1-2 ore pentru a le rehidratata, sau să se mocirlească.

     Plantarea se face manual în rigole deschise, mecanic sau cu cazmaua. Drajonii de zmeur se plantează cu 2-3 cm mai jos faţă de nivelul la care s-au dezvoltat în pepinieră. Dacă se sădesc mai adânc, plantele se vor dezvolta mai greu şi vor emite drajoni puţini şi de slabă calitate. Planta se aşează cu rădăcina răsfirată, care se acoperă apoi cu pământ, iar solul se tasează uşor în jurul plantei.

     La plantarea de primăvară apare riscul deshidratării, dacă nu plouă în primele zile după plantare, în acest caz fiind necesare udări.

5. Irigarea

     Volumul de sol explorat de rădăcinile plantelor de zmeur este relativ scăzut, zmeurul având o înrădăcinare destul de superficială. Astfel, în majoritatea zonelor din România, este necesar un aport suplimentar de apă, în timpul verii, prin irigare.

     Există două metode de irigare, fiecare cu avantaje şi dezavantaje pentru cultura zmeurului: prin aspersiune şi prin picurare.

      • Irigarea prin aspersiune este metoda cea mai ieftină şi asigură o bună aprovizionare cu apă a solului, nu numai pe rând, ci pe întreaga suprafaţă cultivată. Alt avantaj este acela că spală şi împrospătează foliajul.

      Dintre dezavantaje menţionăm: consumul mare de apă pe unitatea de suprafaţă şi favorizarea dezvoltării bolilor la nivelul tulpinii şi fructelor, în special Botrytis, Didymella şi Clandosporium.

     În funcţie de aprovizionarea cu apă a solului şi de tipul de sol, în timpul verii, se fac 1-2 udări săptămânal pe solurile mai grele şi 2-3 udări/săptămână pe solurile mai uşoare, cu norme de 200-250mc/ha (20-25 mm).

     • Irigarea prin picurare (localizată) se foloseşte tot mai mult pe plan mondial. Se poate face prin conducte îngropate sau la suprafaţa solului, pentru care se folosesc norme mici de udare, dar cu o frecvenţă mai mare. O udare cu 20-30 mc/ha/zi la interval de 3-4 zile poate asigura umiditatea corespunzătoare la nivelul rădăcinii.

6. Sisteme de sustinere şi conducere a zmeurului pe spalieri

     Tulpinile majorităţii soiurilor de zmeur fiind destul de lungi, subţiri şi cu ţesuturile mecanice slab dezvoltate, nu sunt capabile să se autosusţină şi să asigure integritatea plantelor şi a fructelor, mai ales sub acţiunea vântului sau a ploilor din timpul verii. Pentru evitarea acestor neajunsuri şi pentru a le expune mai bine la lumină, tulpinile sunt susţinute pe spalier şi din ce în ce mai puţin pe araci.

     Mijloacele de susţinere (aracii şi spalierul) se fixează în plantaţii, obişnuit la începutul anului doi de la plantare. Pe măsura creşterii drajonilor, din timp în timp, odată cu înlăturarea prisosului de tulpini tinere se face şi palisatul tulpinilor ce vor alcătui tufa. Palisatul va precede întotdeauna lucrările solului pentru ca acestea să se execute uşor şi să nu se rănească tulpinile.

      Există mai multe metode de susţinere, cel alcătuit din stâlpi de lemn sau prefabricate şi cu 2 sau 3 fire duble de sârmă orizontale, la distanţa de 40-60 cm una de alta, se pare că este cel mai potrivit sistem. Pe suprafeţe mici, acolo unde materialul lemnos este la îndemână se poate folosi şi arăcitul cu mai multe variante: cea obişnuită, cea în evantai, cea cu trei araci în locul tufei ş.a.m.d.

     În cultura zmeurului se utilizează două sisteme de cultură: cultura în tufe (grup) şi cultura în benzi. Cel mai utilizat sistem de cultură la zmeur în Europa şi în Romania este culura sub forma de benzi susţinute pe spalieri.

     Cultura pe spalieri cu 2 rânduri de sârme. Este cel mai practicat sistem de conducere la zmeur. Susţinerea pe spalier se face prin plantarea la 250-300 cm distantă între rânduri, în funcţie de modul de întreţinere a culturii (mecanizat cu tractorul, cu utilaje de gabarit mic sau hipo) sau 200 cm la întreţinere manuală şi 50-60 cm între plante pe rând. La capetele rândurilor şi apoi pe rând, la distanţa de 10-12 m, se fixează stâlpii pe care se montează T-uri distanţiere de 40-50 cm de care apoi se prind sârmele spalierului.

     Stâlpii pot să fie de lemn de salcâm sau alt lemn drept cu diametrul 12-15 cm sau din beton 8*6, 8*8 sau țeavă cu diametru 50 mm şi lungime 250 cm din care 50-60 cm vor fi introduşi în pământ.

      Pentru susţinerea plantelor de zmeur cel mai frecvent se folosesc 2-3 rânduri de sârme aşezate astfel pe stâlpi:

      -primul T la 60-80 cm de la sol

     -al doilea la 60 cm de primul

     -al treilea (opţional la soiuri foarte viguroase) la 40-50 cm fata de al doilea Distanţierele (T-urile) pot fi confecţionate din lemn (leţuri 3*5 cm) sau cornieri metalici sau alte materiale.

     Spalieri cu un singur rând de sârme. Ca formă intensivă de cultură a zmeurului se foloseşte tot mai mult cultura pe spalieri cu un singur rând de sârme.

      În acest sistem zmeurul se poate planta la 200-250 cm între rânduri şi 40-50 cm între plante pe rând. În fiecare an plantele se vor rări mai drastic chiar pe parcursul anului când răsar drajoni noi astfel încât să rămână 6-8 tulpini care poartă fructe și tot atâţia drajoni noi răsăriţi care vor produce anul viitor. De obicei sistemul de fertilizare este controlat prin picurare şi astfel se obţin fructe mai mari care se recoltează mai uşor datorită desimii mai mici a plantelor.

     Spalieri cu două rânduri de stâlpi. Pentru suprafeţe mai mici se utilizează şi un spalier format din două rânduri de stâlpi, la 40-50 cm, de o parte şi de alta a benzii de zmeur, fiecare spalier având numai o sârmă fixată în zona de vârf a tulpinilor, şi are rolul de a susţine tulpinile răsfirate în zona benzii nepermiţând căderea lor către interval şi asigurarea unei bune iluminări a tulpinilor fructifere sau a unui stâlp pe mijlocul benzii, în capătul lui fiind fixată o stinghie în formă de „T“ de care sunt fixate sârmele.

     Avantajul mare a acestui sistem constă în buna expunere a plantelor şi fructelor şi ca urmare producţia are o calitate foarte bună. Acest sistem de cultură este folosit în grădini, când se plantează un singur rând. Tulpinile tufei se distribuie uniform în spaţiu, sunt bine însorite, tăiatul şi recoltatul se fac uşor, iar recoltele sunt mari şi de calitate. Mecanizarea lucrărilor solului se efectuează într-un singur sens, în lungul rândurilor.

     Cultura în formă de gard viu. Cultura în benzi are şi o variantă puţin practicată – cultura în formă de gard. Plantarea se face la aceleaşi distanţe ca şi la sistemul în benzi, dar tulpinile se ciupesc la înălţimea de 90-100 cm pentru a fi mai puternice şi a nu mai apela la mijloace de susţinere. Tulpinile sunt dese pe rând, stau liber, ca un gard viu. Recoltele sunt destul de mici, fiind un sistem nerecomandat în cultură şi fiind folosit de unii mici producători de fructe.

     Cultura în tufe. Prin acest sistem, zmeurul se cultivă sub formă de tufe alcătuite din 8-10 sau mai multe tulpini. Sistemul acesta de cultură dă posibilitatea ca îngrijirea plantelor să se facă în bune condiţii, după specificul biologic de creştere şi rodire al fiecărui soi. Se cunosc mai multe variante ale acestui sistem, în funcţie de modul de susţinere a plantelor.

     Susţinerea pe araci. În cadrul acestei variante, zmeurul se plantează la distanţă de 150-160 cm în toate sensurile, plantând într-un grup 4 plante în aşa fel încât să nu fie înghesuite, iar în mijloc se fixează un arac lung de 1,5-2 m şi suficient de gros. Tulpinile fiecărei tufe se leagă de arac prin 1-2 locuri distanţate unul de altul, evitându-se umbrirea lor reciprocă.

7. Tăierile de formare și rodire

     Formarea și conducerea tufelor de zmeur se face prin aplicarea tăierilor în fiecare an, avându-se în vedere specificul general al speciei, sistemul de cultură, cât și faptul că soiurile de zmeur sunt atât remontante, cât și neremontante. De asemenea, trebuie avut în vedere că unele soiuri dau ramificații fructifere de la jumătatea tulpinii în sus, iar alte soiuri le au grupate mult spre vârf.

     a) Tăierile de formare. La plantare, tulpina drajonului se taie la 15-18 cm. Pe parcursul vegetației, această tulpină ramifică formând lăstari de 50-80 cm lungime. Eventualele flori care apar se elimină în scopul fortificării tufei. De la baza plantei sau chiar de la rădăcini, pot apare noi creșteri care pot atinge înălțimea de 60-70 cm.

     În primăvara anului II, tulpina cu care s-a plantat drajonul se taie cât mai aproape de nivelul solului. Din creșterile apărute în anul I se aleg 1 sau 2 tulpini care se scurtează la 1 m lungime. Celelalte tulpini se înlătură, fără să se lase cioturi. Ca urmare a acestor tăieri severe, în cursul anului II se formează numeroși drajoni. Este recomandabil ca la plantele cu creșteri mici, să se înlăture toate inflorescențele. La tulpinile viguroase la care s-au lăsat inflorescențele, după recoltarea fructelor, se efectuează tăierea lor de la nivelul solului și se aleg alte 6-7 tulpini noi care vor forma tufa. Drajonii prea slabi și cei rău amplasați se elimină.

      În primăvara anului III se scurtează tulpinile la 1,3-1,4 m, iar dacă vârfurile sunt degerate sau uscate, se taie până la partea sănătoasă. După recoltarea fructelor, se elimină tulpinile care au rodit (cu vârsta de 2 ani) și se aleg alte 8-12 tulpini de 1 an pentru fiecare tufă sau 20 tulpini la metru liniar pentru gard fructifer.

     b) Tăiere de rodire care se încep cu anul IV când zmeurul se consideră complet format, constau în îndepărtarea tulpinilor de 2 ani. Această operație în mod normal trebuie să se efectueze după culesul fructelor și tot atunci se îndepărtează tulpinile slabe și rău poziționate. Se opresc pentru fructificare tulpinile viguroase, bine amplasate în jurul tufei sau distanțate la 12-15 cm între ele la cultura sub formă de bandă.

     Îndepărtarea tulpinilor care au fructificat trebuie făcută imediat după recoltarea fructelor având în vedere că: tulpinile se taie ușor, se creează condiții de lumină pentru maturarea tulpinilor ce vor fi alese să fructifice în anul următor, se înlătură un eventual focar de boli și dăunători care-și petrec o parte din ciclul biologic pe aceste tulpini (acestea se taie și se ard).

     Urmează ca în primăvară să se efectueze numai scurtarea tulpinilor alese pentru fructificare la înălțimea dorită. În general, se recomandă să se scurteze cu 20-30 cm din vârf.

     c) Tăierea zmeurului remontant. La soiurile remontante, tulpinile în vârstă de 1 an care sunt în creștere, au însușirea ca în partea a doua a verii să dea o primă recoltă de fructe, iar în anul următor să rodească din nou pe porțiunea rămasă, după care se usucă. Tăierile se fac după aceleași criterii ca și la soiurile obișnuite, cu deosebirea că după maturarea fructelor din prima recoltă (august-septembrie) se înlătură vârful care a rodit. În grădinile familiale o tăiere mixtă care constă în scurtarea tulpinilor la diferite înălțimi, de la 0,4 la 1,2 m, cu scopul de a eșalona maturarea fructelor pe o perioadă mai lungă de timp. Cu cât tulpinile sunt mai scurte cu atât coacerea fructelor este mai târzie și producția este mai mică.

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ

1. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR

      Murul se înmulţeşte prin: seminţe, marcote, drajoni, butaşi de rădăcină, butaşi de tulpină, despărţirea tufelor, altoire etc.

     Înmulţirea prin drajoni. Spre deosebire de zmeur, murul are capacitate redusă de drajonare. Numărul soiurilor care drajonează este mic. Drajonii se recoltează toamna sau primăvăra foarte timpuriu din plantaţiile de producţie sau din plantaţiile specializate. Materialul rezultat se fasonează şi se stratifica în nisip umed, în pachete de câte 10-20 plante.

      Înmulţirea prin marcote este caracteristică mai multor specii de mur din flora spontană. Vârfurile tulpinilor venind în contact cu solul se înrădăcinează şi dau naştere la o altă planta. În cultură se recurge la acest procedeu cu deosebire la soiurile târâtoare. În acest scop se lasă vârful tulpinilor pe pământ la sfârşitul lui August, care înrădăcinează până la stagnarea vegetaţiei. Toamna sau primăvara, vârfurile înrădăcinate se scot cu cazmaua sau sapa cu o porţiune de tulpină de 30-40cm. Se obţine material săditor cu un sistem radicular foarte bogat, care se poate planta. Marcotele slab înrădăcinate se trec în câmpul de fructificare.

      În mod curent se foloseşte marcotajul orizontal, care constă în aplicarea tulpinilor în direcţia rândului şi acoperirea lor cu un strat de 5-6cm pământ, cu excepţia vârfului care se dirijează în poziţie verticală. Operaţiunea se efectuează la sfârşitul verii.

     Primăvara, tulpinile se dezgroapă cu atenţie şi se fragmentează în funcţie de rădăcinile care au apărut, obţinându-se în medie 5-7 plante.

     Înmulţirea prin butaşi de rădăcină. Rădăcinile destinate obţinerii de butaşi se scot toamna cu cazmaua sau cu plugul. Rădăcinile mai groase de 4mm se fasonează sub formă de butaşi cu lungimea de 10cm, se leagă în pachete şi se stratifică în nisip umed. Butaşii se plantează primăvăra în spaţii protejate, în ghiveci sau lădiţe, într-un amestec de turbă şi nisip în proporţii egale sau chiar în câmp direct.

      Pentru plantarea în câmp se deschid rigole cu adâncimea de 6-8cm, distanţate la un metru între ele, în care se aşează butaşii de rădăcina în poziţie oblică, câte 10- 12 la un metru liniar. Peste butaşi se pune un strat subţire de mraniţa după care se acoperă cu pământ. După 20-25 zile de la plantare apar primii lăstari. Pe parcursul perioadei de vegetaţie, se aplică lucrările obişnuite de întreţinere.

     Înmulţirea prin butaşii de tulpină, se practică în special pentru obţinerea materialului săditor la soiurile de mur fără ghimpi. Butaşii se obţin prin fasonarea creşterilor anuale.

      Înmulţirea prin butaşi verzi, se face în prima jumătate a lunii Iunie şi necesită spaţii protejate (sere, răsadniţe, solari) pentru înrădăcinare. Butaşii verzi se obţin prin tăierea vârfurilor de creştere. Lungimea unui butaş trebuie se fie de 6-7cm, recoltarea, păstrarea şi manipularea lui să se facă cu mare atenţie pentru a nu-şi pierde turgescenta. După ce se îndepărtează toate frunzele cu excepţia celei din vârf, se plantează la adâncimea de 2-3cm şi la distanţa de 8/4cm, revenind la mp în jur de 300 butaşi. Ca substrat de înrădăcinare se foloseşte turba, nisipul, perlitul, singure sau în amestec. Se va avea grijă ca după plantare să se asigure o umiditate atmosferică ridicată (95-98%), iar după apariţia rădăcinilor se reduce treptat umiditatea atmosferică. După ce lăstarii au ajuns la 15-20cm, plantele se călesc 2-3 săptămâni după care se scot în aer liber până toamna.

     Înmulţirea prin butaşi lignificaţi. Tulpinile recoltate toamna, se fasonează la 50-70cm, şi se stratifica în nisip umed sau se păstrează în pungi duble de polietilena, în încăperi cu temperaturi de 1-2°C. Pe timpul iernii, din tulpinile stratificate se confecţionează butaşi de 1-2 ochi, care se pun din nou la păstrare fie în nisip, fie în camere frigorifice, în poziţie verticală pentru a uşura calusarea. Plantarea butaşilor se face în spaţii protejate, în lădiţe într- un amestec de turbă şi nisip (proporţii egale).

     Primăvara, după încălzirea vremii şi alungirea lăstarilor, lădiţele se scot afară, iar în momentul când rădăcinile au crescut şi au ocupat tot spaţial din lădiţe, plantele se transplantează afară pe un pat de fortificare fertilizat cu mraniţă.

     Pe timpul verii se fac lucrările curente de udare, plivire, tratamente fitosanitare iar lăstarii se scurtează la 40-50cm.

     Înmulţirea prin butaşi semilignificati, se efectuează în mod asemănător ca şi cea prin butaşi verzi, cu deosebirea că lucrarea se execută în August-Septembrie, iar ramurile nu trebuie să fie mai groase de 7-10mm.

      Înmulţirea prin altoire se practică destul de rar şi se execută în triangulaţie, cu ramură detaşată cu 1-2 ochi, pe fragmente de rădăcină de 10 cm.

     În cazuri cu totul speciale, pentru înmulţirea unui soi valoros se poate executa despărţirea tufelor.

2. PLANTAREA MURULUI

     Pentru cultura murului sunt corespunzătoare terenurile adăpostite natural de păduri, dealuri, perdele de protecţie, ferite de curenţii reci şi vânturi puternice. Pregătirea terenului înainte de plantare se va face după aceleaşi criterii folosite şi la celelalte specii pomicole.

     Rândurile vor fi orientate pe direcţia N-S, pentru ca plantele să beneficieze de cât mai multă lumină, iar pe terenurile în pantă vor fi orientate pe curbele de nivel. Distanţa cea mai potrivită de plantare este de 2,5m între rânduri şi de 1,8-2m pe rând. Plantarea se efectuează primăvara, după ce pericolul de îngheţ a trecut, în gropi de 30/30/30cm sau de 50/50/50cm, dacă solul a fost arat superficial. În ziua plantarii, materialul săditor se fasonează, se mocirlesc rădăcinile şi se distribuie la groapă. La fiecare groapa se vor administra 5kg mraniţa sau gunoi de grajd bine fermentat, 20-30g superfosfat, 10- 15g, sare potasica şi 20g azotat de amoniu. Plantarea se face la fel ca şi la celelalte specii pomicole.

3. AGROTEHNICA ÎN PLANTAŢII

     Murul este o specie precoce, cu un mare potenţial de producţie. În plină perioada de rodire se pot obţine în mod curent 16-20 t/ha fructe. Pentru a susţine şi simplifica aceasta mare capacitate de rodire a murului, trebuie ca de la înfiinţarea plantaţiei să se aplice în întregime şi corect toate verigile agrotehnice.

4. SISTEME DE CONDUCERE

      Majoritatea soiurilor de mur au tulpini lungi şi foarte lungi care, sub propria lor greutate sau datorită rodului, se apleacă şi în lipsa unui sistem de susţinere, se culcă pe pământ. Sistemele de conducere au evoluat, iar printre factorii care au contribuit la diversificarea lor au fost: habitusul diferit al soiurilor, extinderea suprafeţelor cultivate, posibilităţile materiale şi inventivitatea cultivatorilor. Indiferent de formele de conducere, toate se bazează pe principiul separării tulpinilor fructifere de cele de înlocuire.

     Conducerea pe un singur tutore. Sistemul presupune prezenţa unui tutore înalt de 2,3-2,4m, gros de 7-10cm, fixat în pământ la adâncimea de 35-40cm, la distanţa de 25- 30cm de plantă în lungul rândului şi în jurul căruia se conduc tulpinile de doi ani, în formă de spirală, până în vârful tutorelui, unde se scurtează. Creşterile ce apar de la baza tufelor, respectiv tulpinile de un an, se conduc pe pământ în lungul rândurilor, toate în aceeaşi direcţie. Sistemul prezintă dezavantajul ca prin aglomerarea tulpinilor pe tutore, lăstarii fructiferi vor fi şi ei înghesuiţi, favorizând atacul de Botrytis cinerea.

     Conducerea murului pe doi tutori. Tehnologia de lucru este asemănătoare cu precedentă, cu deosebirea că se folosesc doi tutori plasaţi de o parte şi alta a tufei, la distanţa de 25-30cm în direcţia randului. Pe unul se conduc tulpinile de 2 ani, iar pe celalt tulpinile de un an. În această situaţie, lucrările solului se execută mai uşor.

      Conducerea murului pe spalier cu 2 sârme. Sârmele se fixează de spalier la înălţimea de 1m şi 1,7m. Tulpinile de 1 şi 2 ani se palisează la nivele diferite şi se dirijează în una sau în amândouă părţile.

     Conducerea pe spalier cu ondularea tulpinilor se foloseşte mai rar şi numai la soiurile de mur cu număr redus de tulpini, însă foarte lungi. Pentru a se asigura numărul necesar de muguri de rod, tulpinile se taie mai lungi şi se conduc între 2 sârme, sub formă de curbe sinusoidale, ondulându-se într-o singură direcţie sau în două.

     Conducerea pe spalier sub formă de evantai este sistemul adoptat tot mai mult în producţie şi care răspunde mai bine cerinţelor biologice ale murului. Plantele sunt mai bine laminate, aerisite, iar lucrările ce se execută pe planta se fac mult mai uşor. La acest sistem se folosesc 3 sârme la 0,6m, 1,1m şi 1,7m, fixate pe stâlpi (h=1,8m), amplasaţi din 10 în 10 metri. Tulpinile de rod se palisează în poziţie oblică în ambele direcţii, fixându-se una câte una de sârmele spalierului. Lăstarii se conduc în poziţie verticală, palisându- se cu legături largi de cele 3 sârme. În momentul când creşterile au depăşit şi ultima sârmă, se dirijează în lungul ei cu direcţia sud.

     Cultura murului în benzi se foloseşte foarte rar. Se aseamănă foarte mult cu aceea a zmeurului. Soiurile de mur fiind mai viguroase şi cu ţepi, întreţinerea unui asemenea gard fructifer se face foarte greu.

5. ÎNTREŢINEREA ŞI LUCRĂRILE SOLULUI

      Tendinţa murului spre o rodire abundentă trebuie susţinută şi printr-un sistem de fertilizare raţională a solului, alături de o bună lucrare a lui. Nevoile murului în elemente nutritive sunt mari şi trebuie asigurate încă de la plantare. De aceea, fertilizarea solului începe cu planta premergătoare, se face apoi la pregătirea terenului şi se continuă în toată perioada de producţie, până la defrişare. Cantităţile de îngrăşăminte ce trebuie încorporate în sol depind de fertilitatea lui naturală, vârsta plantaţiei, starea fiziologică a plantelor. Aplicarea îngrăşămintelor este condiţionată de consumul elementelor NPK din sol în perioada de vegetaţie, consum care creşte pe măsură ce rezervele existente în plantă scad şi care la mur corespund lunii Iunie, când începe dezvoltarea fructelor la soiurile timpurii şi primei decade a lunii Iulie la soiurile tardive. Prima fertilizare de bază se face la 2 ani de la înfiinţarea plantaţiei, apoi se repetă din 2 în 2 ani sau din 3 în 3 ani, după starea de vegetaţie şi fructificare a plantelor. Ea cuprinde 30-40 to/ha îngrăşământ organic fermentat, plus 300-400 kg/ha sare potasică şi 300 kg/ha superfosfat. Împrăştierea îngrăşămintelor se face pe toată suprafaţa şi se incorporează la 12-14 cm adâncime cu plugul pe interval şi la 6-8 cm pe rând cu sapa. Între fertilizările de bază, annual se aplică îngrăşăminte azotoase sub formă de azotat de amoniu, 120 kg/ha administrat pe toată suprafaţa în două reprize, din care 2/3 primăvara timpuriu şi 1/3 din timpul înfloritului. Deşi cere foarte mult azot, fertilizarea cu acest element trebuie făcută cu prudenţă. Administrarea unor se aplică îngrăşăminte azotoase sub formă de azotat de amoniu, 120 kg/ha administrat pe toată suprafaţa în două reprize, din care 2/3 primăvara timpuriu şi 1/3 din timpul înfloritului. Deşi cere foarte mult azot, fertilizarea cu acest element trebuie făcută cu prudenţă. Administrarea unor cantităţi prea mari sau incorporarea târzie a cestora (după 1 August) prelungeşte vegetaţia mult spre toamnă, ceea ce micşorează rezistenţa la ger. Pentru fertilizarea suplimentară se pot folosi şi îngrăşămintele lichide de la complexele de păsări şi animale care se diluează cu 3-4 părţi apă şi se împrăştie pe toată suprafaţa sau de o parte şi de alta a rândurilor.

6. TĂIERILE DE FORMARE ŞI FRUCTIFICARE

     Tăierea este o lucrare ce acţionează direct asupra murului de la plantare la formarea coroanei şi apoi pe toată durata de existenţă a plantaţiei. Prin tăieri se urmăreşte formarea în timp scurt a unei tufe viguroase, care să dea producţii mari de fructe încă din anul II de la plantare şi să asigure în fiecare an un număr suficient de tulpini de înlocuire.

     Pentru executarea corectă a tăierilor trebuie să se aibă în vedere câteva din particularităţile biologice ale murului: capacitatea acestei specii de a emite în fiecare an lăstari de la baza plantei, precocitatea de producţie a murului care poate da fructe din anul II de vegetaţie, predispoziţia mugurilor de a se dezvolta în creşteri laterale chiar din anul formării lor, formarea celor mai multe şi mai mari fructe pe creşterile laterale.

     După scopul ce se urmăreşte, se disting două feluri de tăieri: de formare şi de rodire.

      Tăierea de formare la mur începe imediat după plantare, prin scurtarea tulpinilor la înălţimea de 15-20 cm. În cursul verii toate creşterile se conduc şi se palisează cu grijă. În anul II se efectuează o tăiere de formare, iar la plantele foarte viguroase, tăieri de formare şi rodire. Lucrarea se execută primăvara, după ce pericolul îngheţului a trecut, când se aleg 2 rar 3 tulpini din cele mai bune, care se scurtează la 1,20-1,30 m. Creşterile laterale se răresc la maximum 3 pentru fiecare tulpină, se taie la 20-25 cm lungime, pentru ca pe fiecare rămurică să rămână 2-3 muguri normal dezvoltaţi. Restul creşterilor, inclusiv cele rămase de la plantare, se suprimă de la suprafaţa solului.

      Tăierea de rodire urmăreşte asigurarea în permanenţă a echilibrului între procesele de creştere şi rodire. Prima operaţie se execută în cursul verii, când tulpinile ajung la înălţimea de 60-70 cm şi când se aleg maximum 6-7 lăstari uniform dezvoltaţi, convenabil amplasaţi şi care se conduc pe spalier sau se dirijează pe pământ, în funcţie de sistemul de susţinere practicat. Restul lăstarilor se suprimă. În anul III, din tulpinile destinate încă din perioada de vegetaţie a anului precedent, se aleg patru creşteri acum în vârstă de doi ani, care se reduc la înălţimea impusă de sistemul de conducere. În acest mod se procedează în fiecare an, cu deosebirea că începând din anul IV de la plantare, în funcţie şi de dezvoltarea tufelor, numărul de tulpini poate fi şi mai mare (6-8). De altfel trebuie să existe o strânsă corelare între capacitatea plantei de a forma noi tulpini şi numărul de tulpini destinate pentru rod. Spre a evita intrarea în declin prematur a plantelor este de preferat ca potenţialul plantei de a forma noi tulpini să fie mai mare cu 20-25% faţă de numărul tulpinilor oprite pentru rod.

     În primul an de creştere a tulpinilor (tulpini vegetative), o parte din mugurii formaţi pe acestea dezvoltă creşteri laterale, care trebuie considerate formaţiuni fructifere. Sunt soiuri care generic au o capacitate mai redusă de a dezvolta asemenea creşteri anticipate şi produc fructe în anul următor numai lăstarii ce cresc din mugurii situaţi direct pe tulpini de doi ani. Pentru a stimula apariţia de creşteri laterale chiar în anul formării mugurilor, vârfurile tulpinilor se ciupesc când acestea ajung la înălţimea de 1,0-1,2 m. În cursul vegetaţiei, aceste creşteri sunt tratate şi conduse ca şi tulpinile pe care s-au format. Primăvara, concomitent cu determinarea numărului de tulpini rămase pentru rod şi delimitarea lungimii lor, se fac intervenţii şi asupra creşterilor laterale, în sensul că acestea se răresc prin tăieri la 25-30 cm şi se scurtează la 3-4 ochi pa treimea mediană şi superioară. Sub această înălţime, creşterile laterale se elimină complet.

     Spre deosebire de zmeur, la mur tulpinile de doi ani se lasă şi peste iarnă pe tufă, ca să formeze pentru tulpinile de un an un adăpost împotriva îngheţului. În primăvara anului următor se elimină.

     La mur apar foarte des situaţii când, chiar la plantele în perioada de rodire, numărul tulpinilor de un an este mic, de 2-3 la tufă şi obişnuit foarte groase. Acestea, din cauza ţesutului spongios, au scăzută rezistenţa la ger. În asemenea situaţii, încă din faza erbacee, vârful de creştere se înlătură la înălţimea de 20-25 cm. Din mugurii abia formaţii se dezvoltă creşteri laterale, câte 2-4 de fiecare lăstar, astfel că până în toamnă se realizează în medie 6-8 creşteri uniforme ca grosime, cu ţesuturile bine coapte şi care îndeplinesc cu succes rolul de tulpini.

7. IRIGAREA PLANTAŢIILOR

     Cerinţele pentru apă ale murului sunt deosebit de mari, de aceea irigarea este indispensabilă în zonele deficitare în precipitaţii sau când acestea sunt neuniform repartizate. Murul are nevoie de apă de la plantare, în tot timpul vegetaţiei şi culminează cu perioada de maturare a fructelor. Deficitul de apă din sol în perioada de fructificare poate compromite producţia. În lipsa ei, polenizarea se face defectuos, fructele sunt diforme, mici, acre, iar o parte nu ajung la maturitate şi se usucă. Lipsa de apă influenţează negativ şi producţia anului următor. Tulpinile vegetează slab, sunt subţiri, la fel şi creşterile laterale, care, de cele mai multe ori, nu se mai dezvoltă.

     Data irigării şi cantitatea de apă necesară sunt determinate de faza de vegetaţie, apa existentă în sol, natura solului etc. Obişnuit, toamnele sunt suficient de ploioase şi asigură cu prisosinţă nevoia de apă. Dacă totuşi, în unii ani lipsa apei din sol persistă până după căderea frunzelor sau uscarea lor, se execută o irigare de aprovizionare cu 700-800 mc/ha. De obicei, prima irigare se face primăvara, când se constată lipsa de umiditate şi se continuă la intervale de 2-3 săptămâni dacă precipitaţiile nu satisfac necesarul de apă. Irigarea se execută în toată perioada de vegetaţie cu o normă de udare de 300-400 mc/ha. După jumătatea lunii Septembrie nu se mai recomandă irigarea, cu scopul de a încetini creşterile vegetative şi a favoriza coacerea lemnului.

      Că tehnică, udarea se realizează la fel ca la celelalte specii pomicole: pe brazde, prin aspersiune, prin picurare. Irigarea prin picurare (în doză de 60-80 mm/lună) este o metodă modernă şi economică în care apa este foarte judicios folosită, consumul specific la hectar fiind foarte mic, iar plantele având asigurată apa necesară în permanenţă.

8. PROTEJAREA MURULUI ÎMPOTRIVA ÎNGHEŢULUI

     În zonele temperate cu climat continental, unde frecvent în cursul iernii temperatura scade sub -12°... - 15°C, cultura murului devine nesigură dacă nu se iau măsuri de protejare a plantelor. Prin această lucrare, cultura murului se poate extinde în toată partea de sud a ţării, unde, pe fond irigat, singurul factor limitativ este temperatura scăzută din timpul iernii (sub -15°C). Cercetările întreprinse la ICDP Mărăcineni-Piteşti, începand cu anii 1981-1982, au scos în evidenţă că protejarea murului este o lucrare necesară şi în acelaşi timp economică. Ea se execută prin dirijarea tulpinilor de rod în direcţia rândurilor şi acoperirea lor cu paie şi alte resturi vegetale sau cu pământ. Se poate întâmpla ca tulpinile la unele soiuri (Thornfree, Smoothstem etc.) să fie prea groase şi să se desprindă de la punctul de inserţie. Acest inconvenient se poate preveni prin măsuri ce se iau încă din cursul vegetaţiei. Intervenţia se face asupra lăstarilor ce cresc de la baza plantei. Dintre aceştia se aleg numai 3-4 lăstari în loc de 6-8, cât se lasă în mod obişnuit şi când ajung la înălţimea de 25-30 cm, se înlătură vârful de creştere. Pe fiecare lăstar vor apărea 2-3 creşteri laterale, care din acest moment sunt tratate ca viitoare tulpini de rod. Formate şi apoi conduse în acest fel, tulpinile vor avea o grosime convenabilă şi un unghi de inserţie mare, condiţii în care dirijarea lor pe sol se va face fără nici un fel de dificultate.

     Protejarea murului prin acoperire cu pământ dă rezultate bune, însă primăvara la decopertare se rănesc multe tulpini, iar în anii ploioşi o parte din muguri putrezesc (clocesc).

9. RECOLTAREA

     Maturarea si recoltarea murelor incepe in prima decada a lunii iulie pentru soiurile cu coacere timpurie si dureza 25-30 de zile , iar pentru celelalte soiuri , de la jumatatea lunii august , esalonindu-se pe o perioada de 55-60 de zile .Murele sunt fructe perisabile . Momentul optim de recoltare este atunci cand se desprind usor ,ceea ce corespunde cu inceputul coacerii depline .

      Ca si zmeura murele se recolteaza pet imp racoros , uscat sau dimineata dup ace s-a ridicat roua . Recoltarea se face in cosulete de 250-400 g , care se pun in navete si se depoziteaza in camere sau mijloace de transport frigorifice .

     Recoltarea murelor se face manual , esalonat din 4 in 4 zile sau 0 data pe saptamana. Ele se pot pastra maxim 2-3 zile la temperature de 3-4⁰C .

     Datorita perisabilitatii lor , murele se consuma in stare proaspata in cantitati foarte reduse , restul se prelucreaza sub forma de suc , sirop, dulceata, gem ,marmelada ,compot ,jeleu ,peltea ,lichior,congelate etc.